Ceaiul turcesc
Ceaiul turcesc (Türk çayı) e o băutură tare, de un roșu închis, făcută din ceai negru. În Turcia, ceaiul dă ritmul zilei, ceaiul e motiv de oprire, ceaiul e gestul obligatoriu de ospitalitate, căruia aici nu ai cum să-i scapi.
Spre deosebire de ritualurile delicate ale ceaiului din Asia de Est, ceaiul turcesc e robust și se bea fierbinte chiar și în cele mai mari călduri ale verii. Se servește în pahare mici în formă de lalea, care îi pun în valoare culoarea limpede, de mahon, pe care localnicii o numesc cu drag "tavşan kanı" - sânge de iepure.
Deși cei mai mulți oameni din lume se gândesc, când aud numele țării, la faimoasa cafea turcească, realitatea de pe stradă e alta. Cafeaua e "ceva de sărbătoare, un desert". Ceaiul e apă, aer și combustibil.
Schimbarea asta are în Turcia rădăcini istorice. După căderea Imperiului Otoman și pierderea teritoriilor de unde se importa cafeaua (de exemplu Yemenul), marfa a devenit scumpă și greu de găsit. Tânăra republică avea nevoie de o alternativă pe care să și-o producă singură. Pantele umede și ploioase din regiunea Mării Negre, din jurul orașului Rize, s-au dovedit ideale pentru cultivarea arbustului de ceai. Statul a sprijinit producția și, în câteva decenii, Turcia a devenit o mare putere a ceaiului. Astăzi, Turcia e unul dintre cei mai mari consumatori de ceai pe cap de locuitor din lume, cu mult înaintea Marii Britanii.
În Turcia beau ceai și muncitorii de pe șantier, și bancherii din zgârie-nori, și bunicuțele de pe prispă.
Pentru prepararea ceaiului turcesc e nevoie de un vas special numit çaydanlık. E un ceainic dublu, în care unul stă așezat peste celălalt. În partea de jos, mai mare, fierbe apa. În ceainicul de sus, mai mic, stau frunzele de ceai vrac, care mai întâi se "trezesc" și se încălzesc doar cu aburul care urcă din vasul de dedesubt. Abia când apa de jos dă în clocot, frunzele de sus se opăresc cu ea, iar focul se dă la minimum. Așa se obține un concentrat tare, numit "dem". În ceainicul de sus, ceaiul nu clocotește, ci trage la căldură până când frunzele se depun la fund. Rezultatul e un extract care, singur, ar fi atât de amar încât aproape că nu s-ar putea bea.
Ceaiul se toarnă în paharele tipice, cu talie subțire. Forma asta nu e o moștenire otomană străveche, cum cred mulți, ci s-a răspândit abia în anii '50 ai secolului XX. Motivul era simplu: sticla era mai ieftină decât porțelanul, iar forma de lalea păstrează mult timp băutura fierbinte în partea de jos, în timp ce buza evazată lasă ceaiul să se răcească mai repede, ca să nu te frigi. Gazda toarnă puțin din concentratul tare (dem) și completează cu apă clocotită din ceainicul de jos, după gustul musafirului - fie "açık" (deschis, mai slab), fie "koyu" (închis, tare).
Tot ecosistemul ăsta e completat de bărbații cărora li se spune "çaycı". Sunt cei care duc ceaiul și care, cu o îndemânare incredibilă, îl livrează în bazaruri, birouri și magazine. Folosesc pentru asta o tavă argintie, atârnată de trei lănțișoare cu un mâner deasupra, care funcționează ca un pendul. Datorită forței centrifuge și fizicii, pot legăna tava fără ca ceaiul să se verse, chiar și prin mulțimea înghesuită din Marele Bazar.
Tu cum te împaci cu ceaiul turcesc? Te-a cucerit sau ești mai degrabă de partea cafelei locale?
Eu nu-mi pot imagina nicio vizită în Turcia fără ceai.
Noroc!
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
