Ceai
În sens strict, ceaiul este o băutură din frunzele arbustului de ceai, dar în călătorii cuvântul acoperă cam orice - de la infuzia roșie și tare din Orientul Mijlociu până la ierburile de munte din Balcani. Un ceai băut pe îndelete e pentru mine una dintre cele mai mari plăceri ale călătoriilor. Te odihnești, intri în vorbă cu localnicii chiar și fără o limbă comună și nu trebuie să te grăbești nicăieri. Iar dacă ar fi să aleg un singur ceai, cel mai bun din toate călătoriile mele, acela ar fi cel turcesc.
Ceai sau tea? Două drumuri ale aceluiași cuvânt
Felul în care se spune ceaiului într-o țară trădează pe unde a ajuns acolo prima dată. Cuvintele pentru ceai din lumea întreagă formează două mari ramuri și amândouă vin din China. Pe uscat, cu caravanele de pe Drumul Mătăsii, a călătorit pronunția "chá" din mandarină și cantoneză - de aceea în persană se spune chai, în turcă çay, în arabă shai, în rusă ceai și, la capătul acestui drum, în cehă čaj. Pe mare, ceaiul l-au adus negustorii olandezi din porturile provinciei Fujian, unde același caracter se citește "te" - și așa s-au născut englezescul tea, franțuzescul thé și nemțescul Tee.
Excepția confirmă regula: portughezii făceau comerț cu China prin Macao, unde se vorbește cantoneza, așa că au dus acasă "chá" - singura mare putere navală din vestul Europei care a făcut-o. Harta cuvântului ceai este, de fapt, harta vechilor drumuri comerciale. Iar când comanzi çay în Istanbul, suni aproape ca acasă.
Clasamentul meu al ceaiurilor: Turcia, Iran, Irak
Ceaiul turcesc conduce, și încă detașat. Se prepară într-un ceainic dublu, suprapus, numit çaydanlık: sus se lasă la infuzat un concentrat gros numit dem, jos fierbe apa. Gazda îți toarnă puțin concentrat într-un pahar în formă de lalea și completează cu apă fierbinte după gust - deschis la culoare, açık, sau închis, koyu. Exact asta îmi place la el: tăria și dulceața le hotărăsc singur. La asta se adaugă culoarea intensă pe care localnicii o numesc tavşan kanı (sânge de iepure) și pe vânzătorii de ceai çaycı, care se strecoară prin mulțimea din Marele Bazar cu tava lor legănată fără să verse nicio picătură. Arbuștilor de ceai le merge bine pe pantele ploioase din jurul orașului Rize, la Marea Neagră, iar turcii sunt azi printre cei mai mari consumatori de ceai pe cap de locuitor din lume - faimoasa cafea turcească e în Turcia mai degrabă un "desert de sărbătoare", iar combustibilul de zi cu zi este çay.
Pe locul doi, imediat după cel turcesc, se află ceaiul iranian. Funcționează pe același principiu al diluării, doar că infuzia tare se face într-un ceainic așezat deasupra samovarului - o invenție rusească la origine, care s-a încetățenit atât de bine în Iran, încât o găsești în fiecare ceainărie și în fiecare casă. Iranienii își cultivă singuri o parte din ceai, în provincia Gilan, la Marea Caspică. Aici ceaiul se îndulcește cu zahăr cristalizat nabat sau cu un cub de zahăr pe care localnicii și-l pun direct în gură și sorb ceaiul fierbinte prin el.
Ceaiul irakian e un capitol aparte. În Irak, ceaiul a ajuns abia odată cu britanicii, prin portul Basra; azi țara se numără printre cei mai mari importatori de ceai din lume. Infuzia miroase a cardamom (mie, curios, îmi amintește mai degrabă de trandafir) și se îndulcește cu atâta zahăr, încât adesea nici nu apucă să se dizolve, iar pe fundul paharului istikan rămâne un strat vizibil. E cel mai dulce ceai pe care l-am băut vreodată - și recunosc că pentru mine e deja prea mult. Dacă vrei să-ți afli limita la dulce, începe chiar de aici.
Ceainăriile sunt o instituție în sine
În Orientul Mijlociu, ceainăria (chaykhana) este un centru al vieții sociale, un fel de berărie cehească, doar că fără alcool: aici se discută politică, se încheie afaceri și, prin tradiție, e un loc al bărbaților. Cel mai bun exemplu pe care îl știu este ceainăria Mam Khalil din vechiul bazar din Erbil, deschisă în 1952: pereții sunt acoperiți de mii de fotografii înrămate ale clienților, de la regi și poeți până la obișnuiții casei, iar astăzi o conduce fiul fondatorului. Regimurile vin și pleacă, ceaiul se bea mai departe.
De câte ori mă așez într-o ceainărie, mai devreme sau mai târziu ajung să stau de vorbă cu cineva de pe acolo. Nu trebuie să fac niciun efort, pur și simplu se întâmplă - și îmi place foarte mult. Cea mai puternică amintire din ceainării o am însă din Istanbul. La prima mea vizită în Turcia, acum mulți ani, am găsit pe o stradă lăturalnică o ceainărie mică, de unde se vedea artera turistică principală, și am rămas acolo cred că două sau trei ore. La masa de alături s-a așezat o trupă turcească de muzicanți de stradă - așa, doar ca să bea și ei un pahar. Nu era un loc turistic, era aproape gol, oamenii veneau acolo cu adevărat pentru ceai. Atmosfera aceea mi-a rămas în minte mai bine decât multe monumente.
Ceaiuri din plante: ierburile de munte din Balcani și menta din Africa de Nord
Un botanist ar obiecta că o băutură fără frunze de ceai nu e ceai, dar ceaiurile din plante îmi plac la fel de mult ca cele adevărate. Preferatul meu crește în Balcani: o plantă perenă din genul Sideritis, cunoscută în română drept ceai de munte. În Bulgaria se culege în Munții Rodopi și se vinde ca ceai Mursalski - dulceag, îmi amintește vag de tei și îmi place chiar și fără miere; în plus, nu conține teină, așa că îl poți bea toată ziua. Aceeași plantă poartă în fiecare țară un nume puțin diferit: în Albania e çaj mali (ceai de munte), în Grecia tsai tou vounou, în Macedonia de Nord și în Serbia planinski čaj, iar în Turcia dağ çayı. De când l-am gustat prima dată în Bulgaria, îl aduc acasă din fiecare călătorie - e și pontul meu pentru ce să aduci din Bulgaria.
Africa de Nord o ia pe alt drum: aici, în ceaiul verde se pune mentă proaspătă și zahăr. În Maroc, ceaiul de mentă este practic băutura națională, iar în Tunisia îl îmbogățesc cu semințe de pin și devine thé aux pignons - pentru mine jumătate băutură, jumătate gustare.
În călătorii, ceaiul este pentru mine ceea ce pentru alții sunt berea sau cafeaua: un pretext să mă opresc și să privesc în jur. Caută-ți o ceainărie pe o străduță lăturalnică, comandă un pahar și lasă orașul să-și vadă o vreme de drum fără tine. Ce ceai ți-a rămas în minte din călătorii? Și te-ai încumeta la cel irakian, sau e prea mult zahăr și pentru tine? 😊
Noroc!
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.