Pubul The Cobblestone, Dublin
Trupa de la The Cobblestone terminase de cântat în seara aceea, s-a ridicat de la masă și a început să-și strângă lucrurile. Doar că pubul refuza să se golească: câțiva obișnuiți ai casei au împrumutat instrumentele muzicanților și în curtea interioară s-a cântat mai departe - pur și simplu pentru că era seară și nimănui nu-i venea să plece acasă. The Cobblestone este un pub mic, de colț, din cartierul Smithfield din Dublin, unde muzica tradițională irlandeză se cântă live șapte seri pe săptămână - la o masă, printre clienți, nu pe o scenă. Exact pentru asemenea seri vin oamenii în Irlanda. Doar că de obicei le caută la adresa greșită.
Din Temple Bar în Smithfield
Adresa greșită se numește Temple Bar - un cartier cu puburi pitorești pe străduțe înguste, pe care ți-l recomandă oricine a petrecut un weekend în Dublin. L-am străbătut vineri și sâmbătă seara - la fiecare pub se făcea o coadă lungă, iar printre puburi se foiau, ba pe alocuri chiar zăceau, o mulțime de tineri beți. Prietenul meu Robert, care se simte în Dublin ca acasă, m-a liniștit mai târziu: "Puburile astea merg ca pe roate. Cum apare înăuntru cineva prea beat, din senin se ivește o mână lungă și puternică, îl înhață și îl scoate în fața pubului." N-am văzut-o cu ochii mei, dar îl cred; doar că n-aveam chef să fiu de față când se întâmplă. O halbă de stout în Temple Bar urcă azi spre zece euro, cu o bună jumătate mai mult decât la câteva sute de metri de acolo - iar tot cartierul s-a născut dintr-un accident birocratic: statul cumpăra aici case pentru o autogară, iar când proiectul a căzut, a declarat străduțele cartier cultural. Pontul cu Cobblestone mi l-a dat până la urmă domnul care m-a servit la micul dejun în bistroul Oh'Rourke's (vezi articolul despre full Irish breakfast).
Familia Mulligan, târgul de cai și un hotel
Smithfield se află la un sfert de oră de mers pe jos de Temple Bar, pe celălalt mal al râului Liffey, și n-a fost niciodată cartier turistic: în piața de aici se vindeau vite și cai încă din Evul Mediu, iar la câțiva pași se află fosta distilerie Jameson. Cobblestone a fost multă vreme legat de acest târg - un pub obișnuit de colț, care deschidea la șapte dimineața pentru negustori și a cărui viață culturală culmina cu liga de darts. Apoi, la sfârșitul anilor optzeci, l-a preluat fostul agent de asigurări Tom Mulligan, dintr-o familie în care muzica irlandeză se cântă de cinci generații, și a făcut din crâșma care deschidea în zori o instituție; el însuși îi spune "un pub de băutură cu o problemă cu muzica". Numele înseamnă piatră de caldarâm - mai exact bolovanul rotunjit cu care se pavau străzile - iar de ce se numește pubul așa, nu știe nimeni sigur; caldarâmul din Smithfield se oferă singur drept explicație.
Până la urmă, tocmai problema cu muzica a salvat pubul. În 2021, un dezvoltator imobiliar a cerut autorizație să construiască pe teren un hotel cu nouă etaje; barul din față, protejat ca monument istoric, ar fi rămas, dar sala de concerte din spate, sălile de curs și curtea urmau să fie demolate - pubului i-ar fi rămas cam o treime. Dublinul s-a revoltat: zeci de mii de oameni au semnat o petiție, iar prin oraș a avut loc un marș de protest cu sute de participanți, cu muzicanții și instrumentele lor în frunte. Primăria a respins hotelul - și, pentru prima dată în istoria Irlandei, valoarea culturală a unui pub a contat într-o decizie privind o autorizație de construire; textul respingerii a luat explicit apărarea sălii din spate, unde muzica tradițională se predă și se cântă.
Cum funcționează un seisiún
Muzicii pentru care se vine la Cobblestone i se spune session, în irlandeză seisiún, și n-are nimic de-a face cu un concert. Muzicanții stau în cerc, într-un colț al barului din față, așa că publicul le vede doar spatele; nimeni nu anunță nimic, cineva pur și simplu începe o melodie și cine o știe i se alătură - cimpoi irlandez (uilleann pipes), viori, flaute, uneori și câte un instrument care a ajuns în Irlanda odată cu stăpânul lui. Se poate așeza la masă oricine vine cu un instrument și știe repertoriul; intrarea e liberă, plătești în halbe. Deasupra muzicanților atârnă o plăcuță care îi roagă pe clienți să respecte muzica - felul politicos irlandez de a spune că muzica de aici nu e fundal sonor. Funcționează ca o chitară la foc de tabără: nimeni nu dă spectacol, pur și simplu e seară și cineva a început.
Sesiunea nu e totuși un ritual străvechi de la țară, cum te-ai aștepta. Prima sesiune documentată într-un pub nu s-a cântat în Irlanda, ci în 1946, în pubul londonez Devonshire Arms, unde se adunau muncitorii irlandezi din construcții; acasă, în Irlanda, a ajuns abia în anii șaizeci, odată cu emigranții care se întorceau. Până și cuvântul seisiún e doar transcrierea irlandeză a englezescului session. Cel mai irlandez ritual de pub e, așadar, strict vorbind, un imigrant - ceea ce, într-o țară care cântă despre emigrare în fiecare al doilea cântec, se potrivește aproape perfect.
Guinness, whiskey și instrumente împrumutate
Am petrecut în Cobblestone o seară de sâmbătă (vezi Unde să mănânci în Dublin?). La barul din față mi-am luat o halbă de Guinness și mai târziu un whiskey - care anume, chiar nu mai știu, iar într-un pub care își amintește melodiile de cinci generații, golul ăsta din memorie mi se pare de iertat. Stoutul era dens, cu spumă cremoasă și o notă amăruie, prăjită, la finalul fiecărei înghițituri, whiskey-ul încălzea; felul principal al serii însă nu se turna, se cânta. Obișnuiții casei, despre care se vedea că se cunosc de ani buni, cântau și dansau, iar când muzica s-a terminat, au împrumutat instrumentele și au luat-o de la capăt în curtea interioară, în stilul lor. Pentru mine, cea mai puternică experiență din tot Dublinul - lucrurile spontane de felul ăsta îmi plac cel mai mult dintre toate. Primăria a consfințit mai târziu valoarea culturală a acestui pub printr-o decizie oficială. Mie mi-a fost de ajuns o singură sâmbătă ca să ajung la aceeași concluzie.
The Cobblestone
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
