Restaurantul El Camino tapas, Praga: ospitalitate spaniolă în cartierul Vinohrady
Este luni, ora șase seara. Pentru rezervările restaurantelor, e cel mai ingrat moment - începutul săptămânii, când majoritatea localurilor abia se trezesc după weekend. Afară cade o zăpadă grea și udă, iar meteorologii avertizează asupra poleiului, care poate transforma străzile Pragăi într-un patinoar. O seară ideală pentru a rămâne acasă, la căldură.
Și totuși, când deschizi ușa restaurantului El Camino tapas din cartierul Vinohrady, dai peste visul oricărui restaurator: localul e plin până la ultimul loc.
Lumină difuză, clinchet de pahare cu cava și o aromă care te poartă două mii de kilometri spre sud-vest. El Camino tapas s-a născut din dorința lui David Böhm de a aduce ospitalitatea spaniolă la Praga.
Cuvântul "tapas" are uneori, în Cehia, o conotație nefericită - boluri cu măsline și brânză uscată, servite la vin.
Conceptul de aici e mai aproape de ceea ce spaniolii numesc alta cocina în format mic. Nu e vorba de "ciugulit", ci de o experiență de degustare în toată regula.
Încă de când treci pe lângă bar, nu ai cum să nu observi pulpa întreagă de Jamón Ibérico. Nu e un jambon oarecare, ci din categoria Cebo de Campo - al doilea cel mai înalt nivel al jambonului iberic, provenit de la porci crescuți liber, care se mișcă în voie și sunt hrăniți parțial cu cereale.
Când mini porția de degustare aterizează pe masa noastră, vedem imediat structura marmorată; grăsimea se topește deja la temperatura camerei. Gustul e de alune, intens și persistent.
Și în timp ce terminăm ultima felie, vine momentul marii decizii a serii. El Camino are un sistem aparte prin care te poți bucura din plin de bucătăria casei - așa-numitul meniu de împărțit. Nu te lăsa însă păcălit de nume. La El Camino (de obicei) nu mănânci dintr-o singură farfurie pusă în mijlocul mesei.
Varianta de aici e mai comodă. "Împărțitul" înseamnă aici masa luată împreună - toți cei de la masă gustă aceleași preparate în același timp, dar fiecare oaspete primește propriul bol sau propria farfurie, servite impecabil.
E compromisul ideal: împarți experiența și discuți despre aceleași preparate, dar te bucuri de confortul propriului spațiu și al propriei porții. Poți alege dintre trei variante: degustare de patru, cinci sau șase feluri, cu desert la final.
El Camino înseamnă în spaniolă "drumul". Pe drumul nostru gastronomic ne lăsăm ghidați de recomandările personalului. După somonul sălbatic, minunat asortat cu cidru, și după migas, unul dintre cele mai tradiționale preparate spaniole, pe care însă puțini îl cunosc, trecem printr-o supă cremă de pește și fructe de mare și ajungem la scoicile Saint-Jacques.
Tocmai la ele conversația amuțește complet pentru prima dată, ca să facă loc entuziasmului gastronomic în stare pură.
Scoicile Saint-Jacques sunt un ingredient capricios: o secundă în plus și devin cauciucoase. Acestea sunt pregătite perfect, caramelizate la suprafață, dar deloc trecute în interior. Combinația cu kale, sosul pil pil din alge și marmelada de ardei e uluitoare.
Și apoi vine caracatița "a la moruno". Trimiterea la influențele maure din bucătăria spaniolă e evidentă. Gustul de chimion se împletește cu aroma de fum a vinetei afumate. Tabbouleh-ul colorat cu cerneală de sepie echilibrează plăcut preparatul prin nota sa pământie. Caracatița e moale ca untul, dar își păstrează textura.
Conopida cu trufe a fost pentru mine singurul moment mai slab al întregii degustări. Vizual era un preparat superb, felia groasă de conopidă era rumenită, dar ca gust mult prea neutră. Persoana care m-a însoțit, în schimb, a lăudat și conopida. Felurile cu carne au readus însă repede ștacheta la nivelul de dinainte.
Butifarra de rață e o variație pe tema cârnatului catalan. Aici e servită cu fasole albă și un sos concentrat de rață. E comfort food în cea mai luxoasă formă. Fasolea e untoasă, cârnatul suculent, iar sosul atât de intens, încât ne-ar fi venit să-l ștergem cu pâine până la ultima picătură.
Finalul părții cu carne a meniului nostru îi aparține porcului Ibérico. Carnea porcilor negri e renumită pentru calitatea ei, iar la El Camino e însoțită de patatas revolconas (piure de cartofi cu boia) și - spre surprinderea multora - de chipsuri din urechi de porc.
La El Camino, desertul și-l poate alege separat fiecare de la masă. Torrijas sunt versiunea spaniolă a frigănelelor, dar mult mai bogată. Aici sunt înmuiate în lapte și condimente, rumenite până devin aurii și servite cu înghețată de caramel sărat și o picătură de sherry Oloroso. E un desert care dispare din farfurie mai repede decât apuci să spui "tinto de verano".
Checul cu banane, rom și miere afumată ridică binecunoscutul clasic de casă la rangul de desert mai interesant, fără să pară supraîncărcat.
Pe site-ul El Camino ai căuta degeaba rubrica "asociere de vinuri", și totuși aici o primești - complet personalizată.
Într-un restaurant spaniol, welcome drinkul nu poate fi altceva decât cava; Jazz Nature de la crama Castell Sant Antoni e un mic omagiu adus armoniei jazzului. Familia Canals a lăsat acest vin la maturat pe drojdie timp de 24 de luni. Cupajul de Xarel·lo, Macabeu și Parellada dezvăluie în pahar note de măr verde, piersici și flori albe. E o cava vie, elegantă, cu o aciditate perfect echilibrată.
Plănuiam să rămân toată seara fără alcool și doar să "gust" din vinurile comandate de persoana care m-a însoțit. Mă resemnasem cu o carafă de apă; când le-am spus asta celor din personal, a urmat doar o mică privire complice, iar pe masă a aterizat Copenhagen Sparkling Tea Blå. Ceva la care aici chiar nu m-aș fi așteptat. În clipa aceea, eu eram "al lor", iar ei erau "ai mei".
Acest ceai spumant danez e o dovadă frumoasă că absența alcoolului nu înseamnă absența gustului sau a complexității. Ceaiul Blå ("albastru") se sprijină pe note de iasomie și mușețel, subliniate de profunzimea ceaiurilor verzi și de taninurile fine ale ceaiului Darjeeling în final.
La El Camino, meniul de patru feluri plus desert costă 1.450 CZK (58 EUR), cinci feluri și desert costă 1.650 CZK (66 EUR), iar șase feluri și desert 1.850 CZK (74 EUR).
În ghidul gastronomic Gault&Millau pentru 2025, restaurantul El Camino a primit o notă mare, 14 puncte din douăzeci posibile (două toci de bucătar), iar din ghidul Michelin pentru 2026 va lipsi probabil, ceea ce e mare păcat. Ar merita o distincție nu doar pentru ospitalitatea sa exemplară.
Poftă bună!
El Camino tapas
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
