Berea românească: Ursus, Timișoreana, sticlele de PET și scena berii artizanale
În supermarketurile din România, pe raftul cu bere stă un lucru pe care un ceh nu-l privește cu plăcere: sticla de plastic de doi litri și jumătate. În 2015, peste jumătate din toată berea vândută în țară se vindea încă la plastic și, deși PET-ul cedează încet teren sticlei și dozei, încă mai deține o treime din piață.
Berea românească este de cele mai multe ori un lager blond de la unul dintre cele trei concerne străine care domină piața; bucătăria românească îi adaugă terasa, micii la grătar și, în ultimii zece ani, câteva zeci de fabrici de bere mici în care se face și altceva decât lager. Mărci sunt peste douăzeci, toate sună românește până la ultima literă, iar la cele mai multe singurul lucru românesc e chiar litera.
De unde vine cuvântul bere și cine a făcut prima bere în România
Pentru bere, limba română n-a împrumutat nimic de la vecinii slavi. Bere vine din germanul Bier, iar halbă, paharul de jumătate de litru, a venit pe același drum, din germanul Halbe, adică jumătate. Ambele cuvinte trădează pe unde a intrat berea în țară: nu de la vechii daci, cum le place site-urilor de călătorii să scrie, ci odată cu armata habsburgică. Dacii fermentau cereale, e adevărat; că ar fi făcut ceva ce s-ar putea numi bere nu atestă însă nicio sursă. De altfel, tot un împrumut din germană este și bira bulgărească, la sud de Dunăre.
Prima fabrică de bere de pe teritoriul actual al României se află la Timișoara și are o dată de naștere mai precisă decât a majorității oamenilor: la 1 ianuarie 1718, magistratul orașului a cerut permisiunea de a face bere, la un an și un sfert după ce prințul Eugen de Savoia îi alungase pe otomani din oraș. Motivul nu ținea de gastronomie. Banatul era o mlaștină, apa de acolo nu se putea bea, iar soldatul austriac era obișnuit să primească bere ca parte din soldă. Habsburgii au construit apoi fabrici de bere lângă cetăți și mine în toată Transilvania și în Banat, și de aceea berea românească are și azi centrul de greutate în vestul țării, în timp ce Țara Românească și Moldova au rămas ținuturi ale vinului și ale rachiului. Sașii, care trăiau în Transilvania din secolul al XII-lea, ar fi fost primii care au pus hamei în bere - asta ține însă de legendă, și chiar sursele românești o numesc așa. Urma lor documentată e mai recentă: fabrica de bere de la Sadu, lângă Sibiu, construită în 1912 de Thomas Binder și fiii săi, a cărei Bere Sadu este azi singura bere românească cu indicație geografică protejată. Între timp, Timișoreana a ars, a fost reconstruită, după Primul Război Mondial a furnizat bere Curții Regale și se bea sub același nume până azi.
Trei concerne, o singură țară: ale cui sunt Ursus, Timișoreana și Ciuc
Pe capacul dozei de Ursus e ștanțat "Cluj 1878", și asta e doar pe jumătate adevărat. Fabrica de bere din Cluj chiar a luat ființă în acel an și vinde bere sub numele Ursus, "urs" în latină, de la sfârșitul anilor 1920; numai că fabrica din Cluj a făcut ultima șarjă în 2010, iar trei ani mai târziu a fost rasă de pe fața pământului. Ursus-ul de azi se face la Brașov, Buzău și Timișoara și aparține grupului japonez Asahi, care l-a cumpărat în 2017 împreună cu Timișoreana, Ciucaș și marca Azuga. Al doilea mare jucător e Heineken, cu mărcile Ciuc de la Miercurea Ciuc, Golden Brau și Silva; aceasta din urmă e un caz aparte - fabrica de bere din Reghin a luat ființă în 1972, a fost prima din România care a exportat bere și, cu toate astea, producea din materii prime aduse din Cehoslovacia. Azi Silva se face în altă parte, iar Reghinul nu mai are fabrică de bere. Al treilea e Bergenbier de la Ploiești, sub umbrela Molson Coors, care produce acolo și Staropramen, Stella Artois și Beck's. Cei trei dețin peste șaptezeci la sută din piață, iar împreună cu producătorul Tuborg și cu autohtona Romaqua, peste nouăzeci. Și dacă ți se amestecă Ciuc și Ciucaș, nu ești singurul: prima e Heineken, a doua Asahi, iar pe raft stau una lângă alta ca doi veri care nu-și vorbesc.
Se bea mult, doar că nu la fel de mult ca înainte. În 2021, cu 95,6 litri pe cap de locuitor, România era a patra țară din lume la consumul de bere; de atunci consumul a scăzut la ceva peste optzeci de litri, iar în clasamentul european țara a coborât în a doua jumătate a primelor zece locuri. Rămâne totuși băutura alcoolică preferată în țară: cam o treime dintre români se declară băutori de bere, o cincime de vin și doar câteva procente de țuică, despre care se spune că e băutura națională - țuica e pentru botezuri și nunți, berea pentru zilele obișnuite. Vecinii beau mai puțin: bulgarii în jur de 76 de litri, ungurii ceva peste 60.
Țara sticlei de doi litri și jumătate
Pentru plastic, vinovați sunt un om și o iarnă. În decembrie 1998, Virgil Mailat, de la fabrica de bere Bere Mureș, a îmbuteliat pentru prima dată berea Neumarkt în PET; furnizorii slovaci îi spuseseră, se pare, că e o nebunie să pui o bere cumsecade în plastic. Românii cumpărau bere pentru acasă la litru, nu la bucată, o sticlă de doi litri ieșea mai ieftin decât patru de jumătate, iar în mai puțin de douăzeci de ani peste jumătate din berea din țară se vindea la plastic. Vârful, 53 la sută, a venit după șaptesprezece ani; de atunci PET-ul pierde teren an de an, iar în 2025 piața s-a împărțit pentru prima dată în trei părți aproape egale: plastic, sticlă și doză. La plastic se vând mărcile mai ieftine - Ciucaș, Golden Brau, Bergenbier, Timișoreana, Noroc; cine cere într-o berărie o bere la halbă primește adesea aceeași bere de la dozator, și nimeni nu-l întreabă de plastic.
Valul berii artizanale din 2013 încoace: un zăgan, o capră și șapte coline
Când a apărut Zăganu, în 2013, scena berii artizanale din România practic nu exista. Micile fabrici de bere apărute după Revoluție dispăruseră toate până în 2010, așa că, atunci când Alexandru Geamăn și Laurențiu Bănescu au umplut la Măneciu, în Prahova, primele sticle de Zăganu, au botezat berea după pasărea de pradă dispărută din munții României de peste optzeci de ani - la fel ca toate acele fabrici de bere pe care voiau să le readucă. Din 2015 au apărut în țară vreo cincizeci de microberării, iar două dintre cele mai interesante adrese sunt în Iași, în est, unde istoric se bea vin. Capra Noastră o face Ionel Păsărică după metoda belgiană, cu refermentare în sticlă: o șarjă durează șaizeci de zile, în schimb berea ține ani de zile, iar capra în cizme roșii de cauciuc se exportă și în Belgia, adică exact în țara de la care a împrumutat metoda. Șapte Coline are cu totul altă poveste - fabrica s-a deschis în 2005, s-a închis după patru ani, iar în 2018 producea din nou, la Tomești, lângă oraș, de data asta și un märzen după modelul münchenez.
Și mai e Bucur, care arată a bere artizanală, dar nu e. Bere de bulevard a fost lansată în 2019 de producătorul Tuborg de la Pantelimon, lângă București, ca marcă premium după rețete românești vechi, și în primul an s-au vândut peste un milion de litri. Nu e nimic rău în asta, doar să știi dinainte. La fel cum e bine să știi că bucureșteanul Caru' cu Bere, pe care unele site-uri îl trec printre fabricile de bere, nu e deloc fabrică de bere: e o berărie din 1879, la care berea se aducea cu căruța trasă de cai - de aici și numele -, iar azi e unul dintre cele mai cunoscute restaurante din țară. Berea se aduce și acum. Doar că fără cai.
Cum se comandă berea în România și cu ce se bea
Berea de la dozator e bere la halbă sau la draft; halba înseamnă azi jumătate de litru, deși vechile halbe de lemn aveau doar 400 de mililitri, iar mărimile diferă de la local la local, așa că o bere mare înseamnă în fiecare berărie altceva. Berea ține aici de vară, de terasă și de grătarul încins: la mici nu se bea altceva. În septembrie și octombrie, Brașovul mai găzduiește și singurul Oktoberfest din România cu binecuvântarea Münchenului, înființat la poalele Tâmpei de comunitatea săsească locală. Dacă vrei să vezi ce se mai face în țară în afară de lager, caută pe etichetă cuvântul artizanală, nu cuvântul "premium" - pe acesta și-l trece azi orice concern.
Patru beri în Iași
Berea românească am gustat-o în Iași, în câteva zile și în câteva locuri. Trei pahare au ajuns pe terasa restaurantului Beraria Veche (vezi Unde să mănânci în Iași?), sub pergola din stuf: Bucur, în paharul mărcii cu joben, un lager blond, curat și discret, exact ce aștepți de la o bere "de bulevard"; Șapte Coline, filtrată și vizibil mai hameiată, berea orașului care și-a trecut pe etichetă cele șapte coline; și Capra Noastră, în pahar-lalea, tulbure, chihlimbarie, cu spumă densă și gustul fructat, ușor de drojdie, al școlii belgiene, în care se simțeau cele șaizeci de zile în sticlă. A patra bere, Ursus Black Grizzly, neagră și cu 6% alcool, am cumpărat-o dintr-un magazin și am băut-o pe drum, într-un parc, din doză. Era mai dulce și mai grea decât ar fi cerut o după-amiază de august. Fabrica cu care se laudă inscripția de pe doză nu mai există de zece ani. Pe paharul cu capra scria "făcută în Iași", și asta era adevărat. Așa că, din patru beri românești, doar una purta pe ea numele orașului în care fusese făcută cu adevărat.
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
