Colivă: grâul de pomenire care se împarte pentru sufletul celor adormiți
În fața uneia dintre multele biserici din Iași, cineva mi-a întins o farfurie care arăta ca un tort aniversar: suprafața albă și, la mijloc, o cruce desenată cu cacao. Numai că lingura nu s-a afundat în blat, ci în boabe.
Coliva este grâu fiert și îndulcit, amestecat cu nuci, zahăr și scorțișoară, modelat ca o movilă și presărat cu zahăr pudră sau cu nucă de cocos - un fel pe care bucătăria românească nu îl gătește pentru prânz, ci pentru sufletul celor adormiți. Se mănâncă cu lingura, nu se taie.
Un cuvânt care însemna odinioară mărunțiș
Cehii îi spun uneori "tort de înmormântare", iar asta nedreptățește coliva de două ori: nu e un tort, iar cuvântul însuși are în spate o carieră mult mai interesantă. Grecescul kóllybos însemna o monedă măruntă, iar în epoca elenistică așa au început să fie numite și prăjiturelele din grâu fiert; din grecescul kóllyba, slavona bisericească a făcut kolivo, iar româna colivă, cu accentul pe a doua silabă. Din mărunțiș a ajuns hrană pentru veșnicie - o avansare în carieră de care banii au parte foarte rar.
Coliva nu e totuși o invenție românească: grâul dulce pentru morți îl cunoaște toată lumea ortodoxă. În Grecia, în kollyva se pun boabe de rodie, iar călugării de la Muntele Athos țin cu strictețe la exact nouă ingrediente; în bucătăria bulgărească, kolivo se duce la morminte în sâmbetele morților, învelit într-un șervețel, iar sârbii binecuvântează žito nu doar la înmormântări, ci și la slava, sărbătoarea sfântului ocrotitor al familiei, care e mai degrabă petrecere decât doliu. Rude mai îndepărtate ale grâului fiert există și în afara ortodoxiei: cuccìa siciliană, pe care Sicilia o mănâncă pe 13 decembrie, de Sfânta Lucia, și aşure, în care bucătăria turcească pune în jur de patruzeci de ingrediente, pentru că Noe ar fi gătit după potop tot ce mai rămăsese pe arcă. Cu coliva nu împart un arbore genealogic, ci doar ideea.
Un împărat, un mucenic și bobul care trebuie să moară
Biserica Ortodoxă are o poveste despre felul în care coliva și-a căpătat sărbătoarea. Împăratul Iulian Apostatul (a domnit între 361 și 363) a poruncit ca în prima săptămână a postului alimentele din piață să fie stropite cu sânge de la jertfele păgâne, ca să-i spurce pe creștinii care posteau; Sfântul Mucenic Teodor Tiron i s-a arătat în vis arhiepiscopului și l-a sfătuit să le spună oamenilor să nu cumpere nimic și să mănânce grâu fiert cu miere. Amintirea s-a păstrat până azi: prima sâmbătă din Postul Mare se numește Sâmbăta lui Toader, iar gospodinele fac atunci prima colivă a anului. E o legendă bisericească, nu istorie, iar grâul pentru morți e și mai vechi: grecii le aduceau morților ca ofrandă un amestec de grăunțe fierte la sărbătoarea Anthesteria, cu mult înainte de Hristos. Când și pe unde a trecut drumul de la ofranda antică la tava ortodoxă, nimeni nu poate spune cu precizie; Roma antică, pomenită adesea dintr-o suflare cu Grecia, nu pare să aibă nicio legătură cu coliva. De ce tocmai grâu, îți va explica orice preot cu Evanghelia după Ioan: bobul care nu moare rămâne singur, iar dacă moare, aduce roadă. Coliva este fraza asta, fiartă.
Din ce se face coliva și ce se face cu ea
Baza e simplă, iar munca îndelungată. Grâul - în Bucovina, arpacașul - trebuie ales, spălat și fiert până se înmoaie, și abia apoi se amestecă nucile măcinate, zahărul sau mierea, scorțișoara, vanilia, coaja de lămâie și un strop de rom. Pe tavă, compoziția se modelează într-o movilă, ca un mormânt de pământ; suprafața se netezește, se acoperă cu pesmet și cu zahăr pudră și abia pe această pânză albă se desenează crucea, din cacao sau din scorțișoară. În jurul crucii se pun bomboane, migdale, uneori inițialele celui adormit; în locul zahărului se presară uneori nucă de cocos. Ca gust, seamănă cu grișul cu lapte, zahăr și scorțișoară pe care ți-l amintești de la grădiniță, doar că boabele trebuie mestecate, iar nucile îi dau o seriozitate de om mare.
Coliva se duce la biserică la înmormântare și la slujbele de pomenire numite parastas: la trei, la nouă și la patruzeci de zile după moarte, apoi la un an, la doi, la șapte ani și în sâmbetele morților. Preotul o binecuvântează, iar când se cântă "Veșnica pomenire", rudele ridică tava și o leagănă. După slujbă se împarte ca pomană pentru sufletul celui adormit, și nu se cade s-o refuzi - în Bucovina se crede chiar că boabele sunt păcatele mortului, iar cei care gustă din colivă le iau asupra lor. În meniul unui restaurant n-o căuta: cine vrea să guste colivă fără să aibă un mort în familie așteaptă până îl oprește cineva în fața unei biserici sau cumpără de la cofetărie o colivă la pahar, cam 150 de grame, care de obicei e totuși destinată parastasului cuiva.
O farfurie în fața unei biserici din Iași
Am primit colivă în Iași, în fața uneia dintre multele biserici ale orașului, și probabil nu era o înmormântare - ce anume se pomenea în ziua aceea n-am mai aflat. Farfuria stătea pe o față de masă albastră, brodată, iar crucea de cacao era desenată cu atâta grijă, încât nu voiam să fiu primul care înfige lingura în ea. Grâul era moale, dar boabele încă se simțeau la mestecat, nucile aveau mai mult gust decât zahărul, nuca de cocos de deasupra era uscată și dulce, iar scorțișoara s-a simțit abia la final. N-a costat nimic - coliva se dă, nu se vinde. Așa că, pentru un fel de mâncare numit după mărunțiș, n-am dat nici măcar mărunțiș.
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
