Vinul turcesc
Când e vorba de Turcia și alcool, majoritatea oamenilor se gândesc automat la ciocnitul paharelor cu raki cu anason la o masă care se îndoaie sub bolurile cu meze, sau poate la o sticlă aburită de bere Efes pe o plajă din Antalya. Vinul vine de obicei abia pe locul trei, ceea ce e paradoxal, pentru că tocmai Anatolia este considerată din punct de vedere istoric unul dintre leagănele viticulturii. Vița-de-vie se cultivă aici de mii de ani, cu mult înainte ca primii butuci să apară în Bordeaux sau în Toscana.
Turcia este o țară uriașă, cu un terroir incredibil de variat, iar asta se vede și în caracterul vinurilor de aici. Nu e vorba de un stil unitar, ci mai degrabă de un mozaic modelat de o climă care trece de la căldura mediteraneană până la condițiile continentale aspre din interior. Principalele regiuni viticole sunt răspândite prin toată țara, dar câteva ies în evidență. Tracia, pe partea europeană, lângă Marea Marmara, este probabil cea mai cunoscută și cea mai accesibilă. Datorită apropierii de mare și climei mai blânde, aici se simt bine soiurile internaționale precum Cabernet Sauvignon sau Merlot, care capătă însă o notă specifică, mai condimentată. În schimb, regiunea Egeeană din jurul orașelor Izmir și Denizli produce cam jumătate din tot vinul turcesc. E cald, dar viile se află adesea la altitudini mai mari, ceea ce ajută strugurii să-și păstreze aciditatea și prospețimea. Și mai este Capadocia, în Anatolia Centrală. Solul vulcanic, verile fierbinți și iernile geroase dau naștere unor vinuri cu o mineralitate pronunțată și o structură fermă, pe care nu le confunzi cu nimic altceva.
Turcia are sute de soiuri locale, dar doar câteva zeci sunt folosite pentru producția comercială. Regele vinurilor roșii este soiul Öküzgözü. Numele înseamnă "ochi de bou", o trimitere la mărimea și culoarea închisă a boabelor. Dă vinuri de corpolență medie, cu multe fructe roșii suculente, precum cireșele sau zmeura, și o aciditate plăcută, care îl face un partener excelent pentru carnea de miel sau pentru preparatele cu vinete. Se cupajează adesea cu un alt soi autohton, Boğazkere. Boğazkere are taninuri masive, e aspru, închis la culoare și are nevoie de timp ca să se îmblânzească. Dintre soiurile albe merită amintite Narince din regiunea Tokat, care amintește de un Chardonnay mai plin, cu note de citrice și flori albe, și Emir din Capadocia, un vin proaspăt și mineral, care merge de minune la pește sau la calamari prăjiți.
În Turcia, vinul e perceput mai degrabă ca o băutură a clasei de mijloc și a celei înstărite de la oraș, asociată adesea cu o cină la restaurant. Consumul său e neglijabil în comparație cu marile puteri viticole europene. Turcul mediu bea doar în jur de un litru de vin pe an, în timp ce un francez sau un italian ajunge la zeci de litri. Explicația ține în parte de influențele culturale și religioase, dar și de taxele mari pe alcool, care fac din vinul bun o plăcere destul de scumpă. Cu toate acestea, interesul pentru vin crește, mai ales în rândul generației tinere din Istanbul și Izmir, unde apar baruri de vinuri moderne, iar oamenii încep să fie mai atenți la proveniența a ceea ce beau.
Nu e simplu să compari vinurile turcești cu concurența europeană. Ca volum de producție, Turcia nu se poate măsura cu ea. În timp ce Franța și Spania scot milioane de hectolitri pe an, iar vinurile lor se găsesc în orice supermarket, din Alaska până în Australia, vinul turcesc este o raritate pe piața globală. La capitolul calitate însă, cramele turcești de top precum Kavaklıdere, Doluca, Kayra sau crame boutique mai mici, de genul Vinkara ori Chamlija, se apropie cu îndrăzneală de standardul european. Nu se tem să investească în tehnologii moderne, își aduc consultanți din Franța sau din Italia și experimentează.
Marketingul și legislația rămân o problemă pentru viticultura turcească. În țară se aplică restricții stricte privind publicitatea la alcool, ceea ce le leagă producătorilor mâinile când vine vorba de promovarea pe piața internă. Nu pot organiza degustări publice la fel de liber ca în Europa, iar vânzarea online e complicată. Asta îi obligă să se concentreze pe export și pe calitate.
Așa că, dacă în călătoriile prin Turcia ți se face poftă de un vin local, nu ezita să-l guști. Vei primi în pahar o fărâmă autentică de istorie și meșteșug, care te va surprinde probabil foarte plăcut prin cât de firesc și de lejer însoțește mâncarea turcească.
Noroc și bea cu măsură!
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
