Vinul românesc: soiurile fetească, Cotnari și două sticle din Iași
Din cele două sticle pe care le-am cumpărat în Iași drept vin românesc, doar una e cu adevărat românească. Cealaltă, cea roșie, vine de la o cramă de peste Prut, din Republica Moldova - și stă pe raftul unui supermarket românesc la fel de firesc, de parcă granița aceea n-ar fi existat niciodată.
Vinul românesc vine din a șasea țară producătoare de vin din Uniunea Europeană și se sprijină pe soiuri proprii precum fetească, tămâioasă sau grasă, iar bucătăria românească îl bea aproape în întregime singură - de aceea se știe atât de puțin despre el dincolo de granițe.
Fetească, băbească, tămâioasă: soiuri numite după femei și după tămâie
Soiurile românești nu poartă nume de sate sau de familii nobile, ci de oameni din casă. Fetească, cel mai răspândit dintre ele, vine de la fată și există în variantă albă, neagră și regală; băbească neagră e "cea neagră a babei", iar tămâioasa, un soi de tip muscat, și-a luat numele de la tămâie, a cărei aromă o are. Numele acestea sunt valabile pe ambele maluri ale Prutului: feteasca crește și în România, și în Republica Moldova, iar ambele țări o consideră a lor. Cataloagele internaționale o trec drept românească, ceea ce n-a potolit deloc disputa. Soiul babei a trecut granița și mai elegant - în Republica Moldova se numește rară neagră, după ciorchinele cu boabe rare, așa că două țări se ceartă pe aceeași viță sub două nume. Bucătăria bulgărească vecină își sprijină vinul pe mavrud și gamza, soiuri pe care nu le împarte cu România, iar Tokajul maghiar are la Cotnari un văr cu putregai nobil, la care o să ajung imediat.
Al șaselea producător din Europa, despre care nu știe nimeni
Cea mai veche mărturie despre vinul de pe teritoriul de azi al României este mărturia distrugerii lui: potrivit lui Strabon, marele preot Deceneu i-a convins pe daci să-și taie viile și să trăiască cumpătat. Vița s-a întors și a rămas; apogeul a venit în 1972, cu 300.000 de hectare de vii, pe care planificarea comunistă le-a umplut mai ales cu hibrizi pentru producția casnică. Astăzi România este al șaselea producător de vin din Uniunea Europeană și totuși în străinătate aproape nimeni nu-l cunoaște - exportă mai puțin de zece la sută din producție și cheltuiește pe importuri de patru ori mai mult decât încasează din exporturi. Un român adult bea peste 24 de litri pe an; misterul e dezlegat. Republica Moldova, de peste râu, e exact pe dos: exportă cea mai mare parte din ce produce, iar principalul cumpărător de sticle este chiar România. De aici vine și sticla mea de Purcari. Crama susține că a fost înființată printr-un decret țarist în 1827 și că vinul ei rubiniu i-a derutat în 1878, la Expoziția Universală de la Paris, pe degustătorii francezi, care l-au luat drept un nou Bordeaux. Nimeni n-a găsit vreo consemnare independentă de la Paris, dar medalia stă pe etichetă, ceea ce, din punctul de vedere al vânzărilor, e totuna.
Grasă, șpriț și vin de casă: cum se bea vinul în România
Vedeta albelor este azi feteasca regală, cel mai cultivat soi din țară, care pe pantele mai răcoroase ale Transilvaniei, în jurul Târnavelor, își păstrează aciditatea chiar și în toamnele calde. Printre roșii conduce feteasca neagră, al cărei leagăn se află în județul Iași, adică chiar lângă oraș. Și mai e grasa de Cotnari, cu un nume de luat ad litteram: un strugure lăsat în ceața de toamnă de deasupra Cotnariului pradă putregaiului nobil, care dă un vin dulce după același principiu ca Tokajul, doar că mai proaspăt și mai puțin marcat de baric. Crama Cotnari are 1.750 de hectare de vie, iar cea mai mare parte din ele e ocupată tocmai de grasă, urmată îndeaproape de tămâioasă.
La țară se face vin de casă, vinul din curte care nu se vinde, doar se toarnă, iar vara domnește șprițul - vin cu sifon, cu nume împrumutat din germanul Spritzer. E același șpriț care vara, acasă, în Cehia, se toarnă pe fiecare terasă, doar că aici se bea la grătar și fără nicio jenă. La mici pe jar se deschide totuși mai des o bere; vinul ține de masa de duminică. Sticlele românești nici nu-și ascund dulceața: sec înseamnă sec, iar demisec, demidulce și dulce sunt trei trepte spre dulce, care se citesc pe etichetă mai ușor decât orice altceva.
Două sticle dintr-un supermarket din Iași
Am cumpărat ambele sticle într-un supermarket din Iași, de pe un raft unde vinurile românești și cele din Republica Moldova stau unele lângă altele, fără nicio deosebire. Rară Neagră de Purcari, recolta 2021, vin roșu sec: corp mai ușor, aciditate vie, vișine și fragi, fără baric. A costat 36 de lei, iar Vivino îi dă 4,2 din 5. Tămâioasă românească de la Cotnari, spumant dulce: în nas muscat și struguri supracopți, o dulceață care rămâne pe limbă mai mult decât bulele, și atunci înțelegi de ce soiul își trage numele de la tămâie. Sticla m-a costat 25 de lei, iar Vivino îi dă 3,7 din 5.
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
