Bar Nonna Emilia: aperitiv în cartierul pescarilor din Sorrento
O plasă de pescuit se cârpește ochi cu ochi și nu se poate face în grabă. Pescarii din Marina Grande o întind direct pe pavajul cheiului, la câțiva pași de mesele unde se servește aperitivul - iar ritmul acestei munci pare să-l urmeze aici toată lumea.
Bar Nonna Emilia este un bar mic chiar pe cheiul din Marina Grande, cartierul pescarilor din Sorrento, și îți explică repede de ce în Italia aperitivul nu se bea pe fugă. Mașinile aproape că nu ajung până aici, apa e la doi pași de masă și nimeni nu se uită la ceas.
Două Emilii din Marina Grande
Nonna înseamnă în italiană bunică, iar pe firma unui local promite ce promite și la noi, în Cehia, prânzul de duminică la bunica: că nimeni nu se grăbește și nimeni nu pleacă flămând. Barul a fost deschis în 2010 de doi veri din familia Cacace, cu tradiție în gastronomia locală, care l-au botezat în onoarea Emiliei lor - anunțul deschiderii vorbește despre "nipoti", cuvânt care în italiană, exact ca "nepoți" în română, îi cuprinde deopotrivă pe copiii fraților și pe copiii copiilor, așa că gradul exact de rudenie limba l-a păstrat pentru sine. La câteva case mai încolo se află trattoria Da Emilia, deschisă în 1947 de Emidia Ianieri - căreia nimeni nu i-a spus niciodată altfel decât Emilia. Dacă cele două nume îi aparțin aceleiași doamne, nicio sursă nu spune explicit. Oricum, aici lumea ține la numele Emilia de aproape optzeci de ani.
Cartierul în care se cobora pe scări
Marina Grande a fost multă vreme practic izolată de restul orașului Sorrento: drumul până aici există abia din anii '50 ai secolului trecut, iar până atunci se cobora doar pe o scară săpată în stâncă. Poate că de aceea cartierul își păstrează ritmul propriu - sus corso-ul și vitrinele, jos bărcile trase pe mal și plasele întinse pe pavaj. Doar atenție la nume: feriboturile spre Capri pleacă din Marina Piccola, care, în ciuda numelui, e portul mai mare și mai aglomerat. Marina Grande, adică "cea mare", e cea mai mică și mai liniștită dintre ele. Nu căuta logica - n-au pus-o localnicii acolo. Presa italiană scrie azi despre pescarii de aici ca despre ultima generație a meseriei; plasele de pe pavaj, dimineața, spun deocamdată contrariul.
Ce se bea în Marina Grande
Specialitatea casei e limoncello spritz: limoncello, prosecco și apă carbogazoasă. Stilul în sine e o modă italiană a ultimilor ani, răspândită în toată țara, dar materia primă e cu adevărat locală - lămâile de pe terasele din Sorrento au indicație geografică protejată (IGP) și ajung atât în lichior, cât și în desertul delizia al limone. A doua băutură de pe listă, Bellini din suc de piersici și prosecco, s-a mutat la mare de la celălalt capăt al țării: a fost preparat pentru prima dată în 1948, la Harry's Bar din Veneția, și și-a primit numele după pictorul Giovanni Bellini, pentru că barmanului băutura i-a amintit de rozul din tablourile lui. Cu pescarii, Bellini nu are deci nimic în comun, dar la malul apei nimeni nu i-o reproșează. De altfel, în Italia aperitivul e un capitol aparte al zilei: se bea înainte de cină, încet, cu un bol de măsline sau câțiva biscuiți sărați alături, și nimeni nu se uită la ceas. Iar dacă la Nonna Emilia e plin, nicio problemă - pe chei mai sunt localuri, iar priveliștea o au în comun.
Un aperitiv care s-a prelungit
La Nonna Emilia am ajuns în timpul unei plimbări prin Sorrento, în aprilie. Soarele încălzea deja frumos, împrejurimile erau liniștite, iar de la masă vedeam marea, portul și pescarii la plasele lor; lângă apa aceea timpul trece mai repede decât ar părea după atâta liniște. Spritzul cu limoncello era rece ca gheața, cu aciditatea vie a lămâii și doar atât de dulce cât să poată fi băut încet; Bellini de lângă el era, dimpotrivă, dulce de piersică, chiar mai mult decât ar fi trebuit. Ambele băuturi au costat la fel, câte 7 EUR. Pescarii de sub noi au cârpit în după-amiaza aceea cine știe câte ochiuri. Noi am golit câteva pahare. O consider remiză.
Nonna Emilia
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
