Ararat: brandy-ul armenesc căruia acasă i se spune coniac
În distileria din Erevan, printre steaguri, stă un butoi aurit, acoperit de semnăturile vizitatorilor. Ghida a spus lângă el o frază care mi-a rămas în minte mai mult decât orice altceva din tur: "Tot brandy-ul pe care îl au aici ar vrea să-l deschidă cât mai târziu, ca să fie cât mai bun. Doar butoiul ăsta ar vrea să-l deschidă chiar acum." L-au umplut după izbucnirea conflictului din Nagorno-Karabah și urmează să fie deschis când se va termina războiul.
Ararat (în armeană: Արարատ) este un brandy armenesc din struguri din Câmpia Araratului, distilat de două ori și învechit în butoaie de stejar caucazian - nava-amiral a bucătăriei armenești în formă lichidă și cel mai cunoscut produs de export al țării. Își trage numele de la muntele pe care, potrivit Bibliei, s-a oprit arca lui Noe și unde Noe a sădit primul butuc de viță. Muntele se află azi în Turcia, iar distileria aparține francezilor - și acestea sunt doar primele două paradoxuri legate de brandy-ul Ararat.
De ce brandy-ului Ararat i se spune acasă coniac
Potrivit legislației europene, cuvântul cognac îi aparține doar distilatului din împrejurimile orașului francez Cognac. Numai că în tot fostul spațiu sovietic "coniac" se numește orice brandy din vin care a trecut printr-o dublă distilare și printr-un butoi de stejar, iar armenii își numesc așa băutura de o sută de ani. În acordul de parteneriat cu Uniunea Europeană din 2017, Armenia s-a angajat să renunțe la cuvântul coniac - pe piața internă până în 2032, pe etichetele de export până în 2043 - iar Bruxelles-ul i-a îndulcit despărțirea de nume cu trei milioane de euro. Cunoaștem povestea și de acasă, din Cehia: așa-numitul rom autohton, tuzemský rum, a fost rebotezat tuzemák și se bea mai departe ca și până atunci. Pentru armeni, noul cuvânt "brandy" sună însă la fel de străin ca cel francez, așa că sticlele de arhivă cu КОНЬЯК scris în chirilică sunt expuse în muzeu cu mândrie, nu cu jenă. Iar coniacul din struguri nu e o invenție armenească, ci doar o specialitate armenească: în Georgia, Sarajishvili și-a deschis distileria din Tbilisi în aceeași perioadă în care Tairyan o deschidea pe a lui în Erevan, Republica Moldova are divinul ei, iar eu am gustat și coniac kârgâz, Pliska din Bulgaria sau Skënderbeu din Albania. Ararat e cel mai celebru din această familie, nu cel mai vechi.
Cine face Ararat și ce e adevărat în povestea cu Churchill
Distileria a fost fondată în Erevan de negustorul Nerses Tairyan - firma consideră 1887 anul fondării, marca rivală Noy se revendică de la crama lui, mai veche cu zece ani, și amândouă au o parte de dreptate. În 1948, Armenia sovietică a împărțit întreprinderea originală în două fabrici; de atunci, în Erevan există două distilerii și fiecare susține că ea e cea originală. Între timp, coniacul a ajuns la curtea țarului sub numele distilatorului rus Șustov, iar în 1998 l-a cumpărat, la privatizare, Pernod Ricard. Cea mai celebră poveste a mărcii - Stalin i-a turnat lui Churchill la Ialta un coniac armenesc, iar acesta a cerut apoi să i se trimită lăzi întregi la Londra - nu este documentată, potrivit autorilor cărții Armenian Food: Fact, Fiction and Folklore; nu apare nici în memoriile lui Churchill, nici în cele ale lui Mikoian, iar Muzeul Churchill indică drept coniacul lui preferat franțuzescul Hine. Distileria continuă totuși s-o spună. O poveste bună vinde mai multe sticle decât orice medalie.
Din ce se face Ararat și cum se bea
Strugurii sunt din soiuri armenești precum Voskehat sau Garan Dmak, din Câmpia Araratului, unde iarna temperatura coboară spre minus douăzeci de grade, iar vara urcă spre patruzeci. Distilatul se învechește apoi în butoaie de stejar caucazian, al cărui lemn stă doi ani în apă înainte ca dogarul să facă din el butoiul. Brandy-ul își primește culoarea de la foc, nu de la struguri: în muzeu există un cerc de doage de lemn, de la cele deschise la culoare până la unele aproape negre - cu cât dogarul arde mai tare butoiul, cu atât mai închis iese din el distilatul, după ani de zile. Alături e o secțiune printr-un butuc de viță, în care se vede cât de mult din plantă trăiește sub pământ - am văzut multe crame, dar instalația asta m-a impresionat mai mult decât altele. Gamele poartă nume din istoria Armeniei - Ani, Akhtamar, Vaspurakan, Nairi - și au stat între șapte și douăzeci de ani în butoi. Nu e ceva ce se bea la cină. Armenii o păstrează acasă pentru nunta copiilor sau pentru nașterea unui nepot, o beau încet, dintr-un pahar burtos, alături de ciocolată sau de baclava.
Trei pahare la muzeul Ararat
Am gustat brandy-ul Ararat acolo unde se face - la muzeul distileriei din Erevan (vezi Unde să mănânci în Erevan?), unde turul se încheie la o masă cu pahare cu etichete, ca nimeni să nu fie nevoit să ghicească ce bea. Am ales degustarea avansată, ca majoritatea celor din grup: Akhtamar de zece ani, Vaspurakan de cincisprezece ani și Nairi de douăzeci de ani. Akhtamarul mirosea a caise uscate și era încă aspru în gură, Vaspurakanul era mai dens și mai dulce, cu vanilie de la butoi, iar Nairi, cel mai închis la culoare dintre cele trei, a avut un final care mi-a rămas și după ce m-am ridicat de la masă. Turul cu degustare a costat 10.000 AMD (24 EUR) și am fost mai mulțumit de el decât de majoritatea vizitelor la crame pe care le-am făcut prin lume. Nairi din ultimul pahar stătuse douăzeci de ani la învechit. Cuvântului coniac, potrivit acordului cu Bruxelles-ul, îi mai rămâne pe etichete cam tot atâta timp - după aceea armenii îl vor mai scrie doar acasă și doar cu alfabetul lor.
Ararat Museum
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
