Ceaiul irakian
Fără exagerare, ceaiul este elementul central al vieții sociale din Irak. Aici, ceaiul depășește cadrul simplelor obiceiuri alimentare și devine un ritual care îi însoțește pe localnici de la primele ore ale dimineții până seara târziu. Gustul, modul de preparare și felul în care se servește îl fac pe cel irakian ușor de deosebit de variantele din țările vecine.
Originea și istoria ceaiului în Irak
Comparativ cu alte regiuni ale Asiei, istoria ceaiului în Irak e relativ recentă. În timp ce cafeaua a dominat lumea arabă timp de secole, ceaiul a început să se răspândească masiv abia în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX. Un rol-cheie l-au avut prezența britanică în regiune și legăturile comerciale cu India și Ceylon (actuala Sri Lanka). Britanicii, care controlau rutele comerciale, au început să aducă ceai în portul Basra, din sudul țării. De acolo, băutura s-a răspândit repede la Bagdad și în celelalte provincii. Irakienii au adoptat-o rapid și au adaptat-o după gustul lor. Astăzi, Irakul este unul dintre cei mai mari importatori de ceai din lume, iar cea mai mare parte a materiei prime vine din Sri Lanka.
Modul de preparare și particularități
Ceaiul irakian se prepară printr-o metodă care îi asigură tăria și aroma caracteristice. Spre deosebire de obișnuita opărire a frunzelor de ceai cu apă fierbinte într-un singur pas, irakienii folosesc adesea metoda fierberii duble, asemănătoare cu cea din Turcia sau Iran, dar cu anumite diferențe. Baza o constituie ceaiul negru vrac, de multe ori soiul Ceylon. Ceaiul se prepară în două ceainice, adesea așezate unul peste altul (așa-numitul principiu al samovarului), sau se fierbe un concentrat tare direct pe sursa de căldură.
Procesul începe cu fierberea apei în ceainicul de jos, cel mai mare. În ceainicul mai mic se pune o cantitate mare de frunze de ceai și se adaugă câteva păstăi de cardamom. Cardamomul este un ingredient absolut esențial al ceaiului irakian și îi dă o aromă inconfundabilă. Totuși, eu nu simt prea tare cardamomul în ceaiul irakian, lucru pe care îl apreciez mult. Cardamomul se folosește întreg sau zdrobit și schimbă doar ușor gustul și mirosul (mie îmi amintește de gustul de trandafir). Peste frunzele cu cardamom se toarnă apă clocotită și se lasă la infuzat la foc mic; ceainicul mic stă adesea deasupra celui de jos, ca ceaiul să rămână cald, dar fără să clocotească. Rezultatul este un concentrat foarte tare, închis la culoare și amar.
La servire, o parte din acest concentrat se toarnă într-un păhărel numit istikan și se completează cu apă fierbinte, după gustul oaspetelui. Nu se întâmplă însă mereu așa, poți da și peste ceai preparat într-un singur ceainic.
Pasul esențial este îndulcirea. Ceaiul irakian se îndulcește cu o cantitate uriașă de zahăr. Zahărul se pune fie direct în ceainic în timpul fierberii, fie, mai des, direct în pahar înainte de a turna ceaiul. Cantitatea de zahăr e atât de mare încât adesea nu se dizolvă și formează un strat vizibil pe fundul paharului. Această dulceață extremă echilibrează amăreala naturală a ceaiului negru tare și a taninurilor. Pe mulți vizitatori din țările occidentale, un asemenea nivel de dulceață îi poate surprinde, iar ceaiul irakian e și pentru mine cel mai dulce pe care l-am băut vreodată.
Comparație cu Turcia și Iranul
Ceaiul irakian are un rol social asemănător cu cel al ceaiului din Turcia sau din Iran, dar există nuanțe subtile. În Turcia, ceaiul se servește simplu, fără arome. Cultura iraniană a ceaiului include adesea obiceiul de a bea ceaiul printr-un cub de zahăr ținut în gură. Ceaiul irakian se remarcă tocmai prin cardamomul adăugat direct la infuzare și prin cantitatea extremă de zahăr.
Importanța socială a ceaiului în Irak este uriașă. Dacă refuzi ceașca de ceai oferită, gazda poate lua gestul drept o jignire sau o lipsă de politețe. Ceainăriile "chaikhana" sunt în mod tradițional un spațiu al bărbaților, unde se discută despre politică, afaceri și viața de zi cu zi. Acasă, femeile prepară ceai pentru familie și pentru oaspeți după fiecare masă și la fiecare vizită.
Păhărelul istikan
O parte nelipsită din experiența ceaiului irakian este păhărelul "istikan", în care se servește. Termenul are o etimologie interesantă. Potrivit unei teorii, cuvântul ar veni din englezescul "East Tea Can" (cutie de tablă pentru ceai din Orient), folosită de soldații britanici, dar lingviștii înclină mai degrabă spre ideea că rădăcinile cuvântului sunt în rusă (stakan - pahar) sau în persană. Istikanul are o formă specifică, îngustată la mijloc, care ajută la păstrarea căldurii băuturii și, în același timp, îți permite să-l ții comod de marginea de sus. Păhărelul se servește întotdeauna pe o farfurioară, adesea cu o linguriță care, când amesteci zahărul, lovește cu un clinchet caracteristic pereții paharului. Sunetul acesta se aude peste tot în ceainăriile irakiene.
În țări ca Irakul, Iranul sau Turcia, îmi place să dedic mult timp ceaiului. Sincer, pentru mine e una dintre cele mai plăcute activități din călătorii. E de ajuns să te așezi într-una dintre ceainăriile de pe stradă, să comanzi un ceai și să privești ce se întâmplă în jur. La un ceai te odihnești, intri sigur în vorbă cu localnicii - chiar și fără să le știi limba - și nu trebuie să te grăbești nicăieri. Pentru mine, ceaiul e modul ideal de a simți atmosfera unei țări dintr-o perspectivă puțin diferită.
În Irak, un pahar de ceai costă 250 IQD (0,15 EUR), iar în ceainăriile renumite de două ori mai mult, 500 IQD (0,30 EUR).
Așadar, noroc!
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
