Vinul sard: Vermentino, Cannonau și alte sticle de pe insulă
Conad este un lanț de magazine prezent în toată Italia, așa că de la magazinul lui de lângă Villasimius mă așteptam la același raft ca oriunde pe continent: câteva nume toscane, ceva din Veneto, prosecco. În schimb, pe raft era ce produce insula însăși - Vermentino din nord, Cannonau din munți, Carignano din sud-vest. M-a surprins cât de mult din insulă a pus pe rafturi un lanț național.
Vinul sard e ca toată insula pusă în sticle: o singură DOCG, șaptesprezece DOC și o mulțime de soiuri pe care în restul Italiei aproape că nu le întâlnești.
Vermentino: vinul alb la care contează arealul
Două sticle de Vermentino una lângă alta și, la prima vedere, o singură diferență - prețul. Vermentino di Gallura este singurul vin sard care poartă cea mai înaltă denumire italiană, DOCG, pe care o are din 1996; Vermentino di Sardegna se mulțumește cu DOC. Soiul e același în ambele cazuri, regulamentul cere cel puțin 95 la sută Vermentino, iar diferența o face mai ales arealul: Gallura e nord-estul granitic al insulei, în jurul orașelor Tempio și Calangianus, în timp ce DOC-ul acoperă toată insula. Sticla mai scumpă, de la crama Tenute Tondini, se numește Karagnanj, adică numele comunei Calangianus în dialectul gallurez - până și eticheta îți spune de unde vine. Vermentino în sine e însă un globe-trotter: crește în Corsica, în Liguria și în Provence, iar teoria cea mai des citată îl aduce din Spania, prin Corsica, pe coasta ligură și pe cea franceză. Nu e dovedit. E doar versiunea cel mai bine povestită.
Cannonau și Carignano: vinurile roșii care au supraviețuit filoxerei și aragonezilor
Cea mai răspândită viță-de-vie din Sardinia se numește Cannonau și ocupă cam o treime din viile insulei. Analiza moleculară a demascat-o: e același soi cu Grenache-ul francez și cu Garnacha spaniolă. Disputa rămâne doar asupra întrebării cine e părintele: după versiunea clasică, l-au adus aragonezii, iar prima mențiune scrisă despre "canonao" pe insulă datează din 1543, însă arheologii au găsit lângă Borore semințe de struguri carbonizate, vechi de 3.200 de ani, iar unii sarzi au tras de aici concluzia că, dimpotrivă, Cannonau e strămoșul lui Grenache. Semințele dovedesc că în Sardinia se cultiva vița-de-vie încă din epoca nuragică, dar nimeni nu poate spune cu certitudine, pe baza lor, din ce soi proveneau. Site-urile turistice adaugă că Cannonau e secretul longevității sarde; Ogliastra chiar e o "zonă albastră" documentată, plină de centenari, doar că dovada că vinul are vreun rol n-a adus-o încă nimeni. Al doilea roșu din selecția mea, Carignano del Sulcis din sud-vest, are o poveste mai modestă: în solurile nisipoase ale insulei Sant'Antioco, filoxera (dăunătorul viței-de-vie) nu supraviețuiește, așa că acolo butucii cresc și azi pe rădăcini proprii, fără portaltoiul american la care a trebuit să treacă practic toată Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Vernaccia sub drojdii și Moscato alături de pardulas
Cel mai ciudat vin sard mi-a ajuns în pahar doar ca treizeci la sută dintr-un cupaj. Vernaccia di Oristano se maturează ani de zile în butoaie lăsate intenționat neumplute până sus, sub un strat de drojdii, cam cum se face sherry-ul, și are un gust de nucă și de oxidare - turistul o trimite înapoi crezând că e stricată, cunoscătorul o bea alături de bottarga. Stratul de drojdii se comportă ca pojghița de pe cana de lapte fiert de la cantina școlii, doar că are efectul invers: închide vinul față de aer și, în același timp, îi dă un gust pe care altfel nu l-ar căpăta. În 1971, Vernaccia a primit prima denumire DOC din Sardinia; cu toscana Vernaccia di San Gimignano nu are nimic în comun în afară de nume - latinescul vernaculus, "local", era cuvântul cu care romanii numeau vița care creștea pur și simplu pe loc. Karmis, de la crama Contini din Cabras, amestecă Vernaccia cu Vermentino în proporție de șaptezeci la treizeci - o intrare mai blândă decât Vernaccia pură. Finalul dulce al insulei îl asigură Moscato di Sardegna, un vin de desert din soiul Muscat, care în Sardinia se bea alături de prăjiturelele de Paște pardulas și după care nu mai rămâne decât mirto. Vinul sicilian are de aproape patru ori mai multă suprafață de vie; Sardinia, în schimb, a mizat o treime din insulă pe un singur soi.
Șase sticle de la magazinul Conad de lângă Villasimius
Vinurile le-am cumpărat în supermarketurile Conad și Crai din jurul localității Villasimius, în sud-estul insulei - șase sticle, șase denumiri diferite, majoritatea în jur de 8 EUR. Cel mai mult mi-a plăcut unul dintre cele mai ieftine: Costamolino Vermentino di Sardegna de la Argiolas, proaspăt, ușor, se bea fără să te gândești. Moscato di Sardegna de la cooperativa Dolianova, dulce, fructat și perfect răcit, a costat cam 10 EUR sticla de jumătate de litru și l-aș cumpăra din nou fără ezitare. Karagnanj Vermentino di Gallura DOCG Superiore de la Tondini, la 16 EUR, a fost singura sticlă mai scumpă: culoare de pai cu reflexe verzui, mai complex, plăcut de băut - și totuși nu cel mai bun. Cannonau Riserva de la Sella & Mosca și Karmis de la Contini s-au descurcat onorabil, iar ultimul loc i-a revenit lui Grotta Rossa Carignano del Sulcis de la Santadi, care, în compania asta, mi-a plăcut cel mai puțin. Așadar, cea mai scumpă sticlă a ajuns undeva la mijlocul clasamentului meu, iar una dintre cele mai ieftine, în vârf.
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
