Gazoza: legendara răcoritoare macedoneană cu pere
Cine cunoaște Italia sau Turcia înțelege fără ezitare cuvântul gazoza: apă limpede carbogazoasă. Într-un supermarket macedonean îl așteaptă însă un frigider plin de sticle în care se răcește ceva de un portocaliu auriu, iar singurele lucruri pe care le are în comun cu sifonul italian sunt numele și bulele.
Gazoza (în macedoneană: Газоза) este o răcoritoare carbogazoasă dulce, cu aromă de pere și culoare aurie, pe care în Macedonia de Nord o îmbuteliază o fabrică de bere din Prilep. Este cea mai vândută răcoritoare autohtonă din țară și se bea rece ca gheața, direct din sticlă.
Ce înseamnă gazoza și de ce e diferită cea macedoneană
Numele este de fapt unul generic: gazoza înseamnă pur și simplu "carbogazoasă", de la cuvântul gaz. În Grecia și în Balcani a ajuns din gassosa italiană, iar în Turcia pe o cale ocolită, prin franțuzescul eau gazeuse, așa că grecii și turcii folosesc azi același cuvânt, fiecare luat din altă sursă. În rest, peste tot denumește o categorie, nu o băutură anume: gassosa italiană e limpede și cu lămâie (o rudă foarte îndepărtată a ei ar putea fi chinotto), gazoz-ul turcesc a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea ca rival carbogazos al vechiului şerbet, gkazoza grecească e aproape același lucru cu limonada, iar albaneza are verbul gazoj, a carbogazifica.
Așadar, cuvântul nu l-au inventat macedonenii - dar pera, da. Nicăieri altundeva în fâșia care se întinde din Italia până în Turcia gazoza nu e aurie și cu pere; aici e singura pe care oamenii o cunosc sub acest nume. Ca să fie tabloul complet: o răcoritoare cu pere se îmbuteliază și la Strumica, sub numele Strumka, dar când un macedonean spune gazoza, se gândește la cea din Prilep.
Cine produce gazoza și de când
Gazoza este produsă de Prilepska pivarnica, o fabrică de bere fondată în 1924, una dintre cele mai vechi din Balcani, astăzi o afacere de familie. Când anume a început să îmbutelieze gazoza pe lângă bere nu afli din propria ei cronică - berea are repere cronologice, gazoza doar formula "de zeci de ani". Afli în schimb că în 1979 și 1980 această fabrică de bere a semnat contracte pentru producția de Pepsi și Mirinda pentru întreaga Iugoslavie și pentru Albania; cola americană pentru jumătate din Balcani se îmbutelia la Prilep, la câțiva metri de linia de îmbuteliere a răcoritoarei cu pere. Iar gazoza i-a întors favoarea câteva decenii mai târziu: presa macedoneană a consemnat cu mândrie că o sticlă de plastic cu inscripția Газоза în chirilică apare în fundal într-o scenă din serialul american The Blacklist (Lista neagră). De ce au ales-o recuzitierii, nu se știe.
Ce conține gazoza și cum se bea
Înăuntru nu e niciun secret: apă, zahăr, dioxid de carbon și aromă de pere, plus un colorant pe care producătorul l-a înlocuit cu unul natural din cauza reglementărilor europene. Zahăr are, potrivit etichetei, 10,3 grame la 100 de mililitri. Corpul simte asta înaintea limbii. Pera se recunoaște ușor și e dulce ca din compot, nu ca de la piață; culoarea amintește de mierea dizolvată în apă. Ca gust, cel mai aproape e de siropul gros de fructe pe care îl amesteci acasă cu apă - doar că aici e deja amestecat, și amestecat tare. Acasă se folosește și la copt: pogača sau checul marmorat "so gazoza" sunt rețete obișnuite, în care răcoritoarea îi dă aluatului zahăr, aromă și câteva bule în loc de praf de copt.
Se bea rece ca gheața, cel mai des din sticla PET de jumătate de litru, iar familiile o cumpără pe cea de 1,75 litri. O găsești în orice supermarket, la benzinării și la chioșcuri, lângă apă și berea Skopsko; se cere simplu, gazoza, fără alte precizări. Înainte să iei ambalajul mare, cumpără o sticlă de jumătate de litru: după părerea mea, omenirea se împarte în cei cărora le place nediluată și în toți ceilalți, iar până nu știi din care tabără faci parte, 1,75 litri e un angajament foarte lung.
Prima mea gazoza am cumpărat-o la un supermarket din Skopje, în centrul comercial Skopje City Mall - dar o găsești absolut peste tot. Sticla de jumătate de litru a costat 32 MKD (0,50 EUR). Pera s-a simțit de la prima înghițitură, dulceața chiar cu o clipă mai devreme, și mi-a stăruit pe limbă mult după aceea. Sincer: pentru mine a fost extrem de dulce, așa că restul sticlei l-am diluat cu apă, cam jumătate-jumătate, și abia atunci a devenit o băutură pe care am terminat-o cu plăcere. Nu e un reproș, mai degrabă o mărturisire: se pare că gustul se poate educa. La urma urmei, localnicii o beau nediluată de zeci de ani.
Noroc!
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
