Doce uvas de la suerte: douăsprezece boabe de strugure la Revelionul spaniol
Cu două zile înainte de Revelion, pe raftul unui supermarket din Malaga stătea ceva ce arăta ca un ceas. O cutiuță de plastic cu cadran, cifre romane de jur împrejur și, în fiecare dintre cele douăsprezece compartimente, câte o boabă de strugure, spălată și fără sâmburi, cum promitea eticheta. În zilele acelea, toată Spania își cumpără timpul bucată cu bucată.
Doce uvas de la suerte, cele douăsprezece boabe de strugure ale norocului, este un obicei spaniol de Anul Nou: la fiecare dintre cele douăsprezece bătăi ale clopotului de la miezul nopții se mănâncă o boabă de strugure, câte una pentru fiecare lună a noului an. Cine reușește să le mănânce pe toate douăsprezece are, se zice, anul asigurat. Cine nu reușește rămâne măcar cu gura plină de struguri, și nici asta nu e un început rău.
Ce înseamnă doce uvas și unde se mai numără până la douăsprezece la miezul nopții
Cuvântul spaniol uva e o capcană pentru oricine nu vorbește spaniola: nu înseamnă un strugure întreg, ci o singură boabă. Doisprezece struguri, cum traduc obiceiul site-urile cehești, ar fi o porție pentru toată familia pe o săptămână; douăsprezece uvas încap într-o singură palmă. Obiceiul e răspândit în toată Spania, iar centrul lui simbolic este piața Puerta del Sol din Madrid, de unde televiziunea transmite în fiecare an bătăile ceasului în toate casele din țară. Singura excepție sunt Insulele Canare, care au propriul fus orar și mănâncă boabele cu o oră mai târziu decât peninsula; într-un an, televiziunea a rezolvat problema difuzând miezul nopții de două ori. Odată cu emigranții spanioli, obiceiul a ajuns în Mexic și de acolo în restul Americii Latine. Vecina Portugalia cunoaște același ritual cu douăsprezece stafide, pentru că pe vremuri nimeni de acolo nu avea struguri proaspeți în decembrie.
O modă burgheză, batjocura străzii și legenda recoltei record
Cel mai des se povestește varianta cu viticultorii: în Alicante s-ar fi cules într-un an atât de mulți struguri, încât nu mai știau ce să facă cu ei, așa că au vândut surplusul drept "strugurii norocului" de Revelion. Astăzi, varianta aceasta o respinge chiar și directorul consiliului de reglementare al vinurilor din Alicante: în Spania de atunci, surplusul de orice era un fenomen rar, iar strugurii proaspeți în decembrie, o minune tehnică. Urma documentată e mai veche și mult mai populară: încă din ianuarie 1894, presa madrilenă scria despre obiceiul de a mânca struguri la bătăile miezului nopții ca despre ceva "adus din Franța", care la Madrid "s-a încetățenit deja". Madrilenii înstăriți imitau pe atunci aristocrația franceză și germană, care întâmpina Anul Nou cu șampanie și struguri. Oamenii simpli de pe stradă au luat moda în râs: veneau să mănânce struguri chiar în Puerta del Sol, sub ceasul clădirii Casa de Correos, care bate acolo din 1866. Din parodia pe seama snobilor s-a născut minutul pe care astăzi, la miezul nopții, îl transmite fiecare televiziune spaniolă. Pe la 1909, cultivatorii din Alicante au putut cel mult să răspândească obiceiul cu pachetele lor de câte douăsprezece boabe; ca să-l inventeze, era deja prea târziu.
Cum se mănâncă cele douăsprezece boabe
Seara e dictată de clopot, nu de struguri. Miezul nopții în Puerta del Sol nu începe cu prima bătaie: mai întâi coboară bila de pe turn, apoi răsună carilonul (un ansamblu de clopote) și abia după el vin patru bătăi duble, care marchează sferturile de oră. Numai după aceea urmează cele douăsprezece bătăi principale, la aproximativ trei secunde una de alta, și acesta e singurul interval în care e voie să mănânci boabele. Cine începe încă de la sferturi termină înainte să fi început anul, iar spaniolii îl corectează cu tot calmul. Trei secunde pentru o boabă cu tot cu coajă și sâmburi e ritmul pe care ți-l amintești de la cantina școlii chiar înainte de clopoțel, și tocmai de aceea a apărut o întreagă industrie a strugurilor ambalați: pachete cu douăsprezece boabe spălate și fără sâmburi, în cutiuțe sau la conservă, în sirop, pe care le vând de la începutul mileniului atât supermarketurile, cât și cultivatorii din valea Vinalopó de lângă Alicante, unde soiul alb aledo se culege atât de târziu, încât rezistă proaspăt până la Revelion.
Boabele se mănâncă mai ales acasă, cu familia în jurul mesei unde așteaptă deja cava pentru toastul de îndată după a douăsprezecea bătaie; cine caută mulțimea iese în piață. Spaniolii mai tineri au adăugat superstiția că boabele mâncate sub masă aduc dragoste în noul an. Dacă vrei să trăiești Revelionul în stil spaniol, lasă telefonul deoparte înainte de miezul nopții: cele douăsprezece bătăi durează o jumătate de minut și n-ai cum să mai și filmezi.
Un acoperiș deasupra Malagăi
Cele douăsprezece boabe le-am mâncat în Malaga, într-un apartament închiriat în centrul orașului, care avea și o terasă pe acoperiș. Și nu era singura: acoperișurile caselor din jur erau pline de oameni care sărbătoreau împreună, iar vocile treceau peste stradă de pe o terasă pe alta. Înainte de miezul nopții, atmosfera s-a schimbat. Cei mai mulți doar așteptau nerăbdători bătăile ceasului și își pregăteau farfurioarele cu struguri. Erau struguri de masă obișnuiți, nimic mai mult; aici nu gustul contează. În ultimele secunde ale anului vechi, terasele au amuțit, iar fiecare, mâncând, se cufunda în propriile dorințe și arunca o scurtă privire înapoi asupra anului care tocmai se încheia. Douăsprezece bătăi, douăsprezece boabe, tot orașul tăcea. Cutiuța cu cadran era goală înainte ca la televizor să se stingă ecoul clopotului de la Madrid.
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
