Piața Centrală: principala piață a Chișinăului
Am ajuns în piață înainte să-i trec poarta. Piața Centrală începe, de fapt, cu câteva străzi înainte: pe băncile din jurul incintei stau femei care și-au făcut tejghele din cutii de carton - grămăjoare de ardei iuți aliniate pe carton, pătrunjel cu rădăcină cu tot într-o pungă, calupuri de brânză de casă pe lăzi, pahare cu flori portocalii de crăițe. Inscripția aurie de deasupra intrării oficiale e apoi doar o formalitate.
Piața Centrală (în rusă: Центральный рынок) este principala și cea mai mare piață din Chișinău, deschisă în 1825 - locul unde poți descoperi bucătăria moldovenească în stare crudă, de la struguri până la smântâna de casă.
Două sute de ani la socoteală, o sută șaptezeci și cinci pe site
Piața a luat naștere în 1825 sub numele de Bazarul Nou - "nou" pentru că Chișinăul avea deja unul vechi. În primii vreo optzeci de ani, negustorii nu plăteau pentru loc, așa că piața creștea mai repede decât multe cartiere; spre sfârșitul secolului al XIX-lea, din ordinul orașului, tarabele de lemn au fost înlocuite cu unele de piatră. În iulie 1941, piața a fost minată și aruncată în aer de un detașament de distrugere al armatei sovietice în retragere, în spiritul tacticii pământului pârjolit. După război, piața a revenit; numele de Centrală îl purta încă dinainte de război, doar că după destrămarea Uniunii Sovietice a fost transcris din rusă în română. Aniversările se numără astăzi aici cu mână largă: site-ul oficial al întreprinderii îi întâmpină pe vizitatori cu "175 de primăveri", biblioteca din Chișinău a sărbătorit în ianuarie 2025 "205 ani de la fondare" - iar o simplă scădere dă exact două sute. Pentru comparație: cea mai mare piață din Iași s-a deschis abia în 1970.
Cinci hectare și jumătate între bulevard și autogară
Astăzi incinta ocupă cinci hectare și jumătate chiar în centrul Chișinăului, între bulevardul Ștefan cel Mare și autogară. În 2020, primăria a numărat peste șapte sute de chioșcuri și patru mii de locuri de vânzare: pavilioane acoperite cu lactate, carne și pește - în cel de pește înoată pești vii în acvarii - și, printre ele, rânduri de tejghele metalice în aer liber, sub prelate. Este cea mai mare și cea mai aglomerată piață a orașului; dacă e și cea mai mare din țară, nimeni n-a măsurat-o în mod credibil.
Toamna se adaugă porumbul dulce la șapte-opt lei moldovenești (aprox. 0,40 EUR) știuletele, cu etichete scrise în rusă, piramide de castraveți mici "Rodniciok de casă", carne afumată și slănină vândute direct de pe masă și biscuiți și bomboane luate din compartimente și cântărite în pungi de hârtie. Într-un șir de sticle PET de apă minerală stă la o tejghea, gălbui, borș acru de casă, de la sfârșitul iernii domnul Cojușna vinde aici pepeni murați în butoi, iar toamna apar pe cartoane pahare cu miez de nucă proaspăt curățat. Și pentru că o piață ca lumea nu hrănește doar bucătăria, câteva alei mai încolo scotocești printre haine, jucării și vase - de pildă printre ceaunele burtoase marca Rashko Baba, care par fontă moștenită de la bunicul, dar sunt de fapt oale sub presiune afgane din aluminiu gros de un centimetru, vândute în tot fostul spațiu sovietic.
Struguri pe nume Moldova și curmale din Crimeea
La începutul lui octombrie, tejghelele sunt ale strugurilor. Republica Moldova își ameliorează singură soiurile de masă: soiul negru Moldova, creat la institutul de viticultură din Chișinău, acoperă peste jumătate din viile de struguri de masă din țară și se exportă în douăzeci și opt de state, inclusiv în Mongolia. Soiul Alb de Suruceni, numit după satul de lângă oraș, e un clasic local încă din anii '70 - în piață l-am găsit pe o etichetă de carton, deasupra strugurilor de trei culori, trecut la feminin: "Albă de Suruceni".
O ladă mai încolo te așteaptă o surpriză: fructe roșii-verzi cât o prună și o etichetă scrisă de mână, "Zizifus", cu prețul de 50 de lei kilogramul (2,40 EUR). Jujubele, numite și curmale chinezești, au ajuns în Republica Moldova în 1975 din grădina botanică din Crimeea, iar institutul local de pomicultură cultivă astăzi patruzeci și cinci de soiuri. Proaspete au gust de măr mic și tare, uscate - de curmală, iar murate se mănâncă în Republica Moldova în loc de măsline. În bucătăria iraniană, jujubele au o carieră mai strălucită - din pulpa lor se presează acolo cuburile habeh anab. Alături stă o ladă de aronia neagră, iar imediat după ea, cătină portocalie.
Automatul deservit de o doamnă
Lângă una dintre hale, pe un dulăpior roșu, strălucește un automat de sifon din inox cu patru robinete. Pe măsuța din fața lui stau, ca niște mostre, paharele: unul portocaliu, unul verde, unul închis la culoare și unul limpede. Lista de prețuri e o poezie din patru cuvinte: minerala, limonad, frigușor, kvas - un pahar mic costă între trei și cinci lei (aprox. 0,20 EUR). Frigușor sună ca o mângâiere - un pic de răcoare; ce anume curge din robinetul acela n-am aflat nici mai târziu, și poate că e mai bine așa.
Automatele de sifon au fost inventate în Uniunea Sovietică în anii '30 și s-au răspândit la sfârșitul anilor '50: un pahar de sifon simplu costa o copeică, cu sirop - trei. Se bea dintr-un pahar comun de sticlă, care între clienți era doar clătit cu un jet de apă pe un grătar - de aici și porecla pe care umorul popular le-a dat-o automatelor și pe care prefer s-o las în rusă: "сифилизатор". Moneda a fost înlocuită azi de o doamnă cu șorț albastru, care toarnă, încasează și dă pahare de unică folosință. Exemplare mult mai vechi am întâlnit în Osh Bazaar din Bișkek; varianta din Chișinău e lustruită, dar principiul a rămas același - sirop, bule și un om care veghează la toate.
Pateuri la fiecare intrare
La intrări se repetă taraba cu inscripția "Pateuri Fierbinți!". Cuvântul pateu e însă o capcană lingvistică: la București primești sub numele ăsta un produs din foietaj sau chiar pateu de ficat, pe când în Republica Moldova pateul este o plăcintă prăjită din aluat dospit, după model rusesc - cu cartofi, varză sau brânză de vaci, doisprezece lei bucata (0,60 EUR). În vitrina de alături stau plăcintele mai scumpe din aluat subțire întins și semilunele de cebureki; totul se prăjește pe tot parcursul zilei și se mănâncă din mână, chiar și în picioare, printre tarabe.
Hala de lactate: calupuri învelite în pânză și cântare din două generații
Cea mai puternică impresie mi-a lăsat-o hala de lactate. În spatele tejghelelor stau femei cu basmale și șorțuri, iar în fața lor - calupuri de caș proaspăt învelite în pânză, bucăți de unt cu eticheta scrisă de mână "unt de casă" și oale smălțuite cu smântână groasă, care se ia cu polonicul direct în punga de pe cântar. Lângă cântarele digitale își trăiesc ultimii ani cântarele albastre cu ac; deasupra unei tejghele atârnă o icoană, pe alta stă lângă brânza de vaci un cocoș jumulit, cu cap și creastă cu tot. Brânza de aici - caș proaspăt frământat cu sare - face parte din familia brânzeturilor albe sărate, care se întinde de la telemeaua românească până la sirene-ul bulgăresc - iar calupurile învelite în pânză le aduc aici chiar femeile de la sat.
O piață care se revarsă pe străzi
Și mai e un strat pe care nicio numărătoare oficială a chioșcurilor nu-l prinde. Pe băncile și trotuarele de pe străzile din jur vând mai ales pensionare și oameni veniți de la sat: cutia e tejghea, banca e și depozit, și vitrină. Legal vorbind, e o contravenție, iar poliția face prin zonă razii regulate; doar în 2017 a înregistrat în tot Chișinăul peste cinci mii de cazuri. "Nu ne lasă să vindem nici măcar o bucată de brânză!", se plângeau vânzătorii reporterilor de la Europa Liberă. Practica e însă mai tenace decât legea: băncile rămân ocupate, iar aceeași imagine o cunosc piețele din Ucraina până în Kârgâzstan.
Cea mai frumoasă scenă a dimineții a oferit-o zmeura. O doamnă de pe bancă și-a pus lângă caserole un mănunchi de zmeură proaspăt tăiat, cu frunze cu tot - nicio etichetă n-ar face o reclamă mai bună. Apoi a pozat lângă marfa ei, dreaptă și mândră, ca pe tabloul de absolvire.
O dimineață în Piața Centrală
Am petrecut în piață o dimineață de sâmbătă; etichetele din jurul nostru săreau din română în rusă și înapoi. La sifon doar am stat și m-am uitat, în hala de lactate am gustat ce ne-au oferit singure vânzătoarele, deși până la urmă n-am cumpărat nimic. Singura cumpărătură am făcut-o la struguri: albi și roșii, ambii din soiuri moldovenești - și au fost excelenți. Unde se termină exact piața, nici nu se poate spune - băncile cu brânză și zmeură continuă încă o bucată bună dincolo de gardurile ei. La Piața Centrală, poarta chiar e doar o formalitate.
Piața Centrală
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
