Litchi: fructul tropical care în Mauritius se coace de Crăciun
Fermierul nu s-a dus la pom cu coșul, ci cu foarfeca. Pomul stătea sub o plasă albă, ca sub o plasă de țânțari, iar când a ajuns la un ciorchine, n-a rupt fructele - a tăiat toată rămurica, cu frunze cu tot. Aici, litchi se taie cu foarfeca.
Litchi (în chineză: 荔枝, în creolă: letchi) este fructul unui pom chinezesc care s-a împământenit în Mauritius într-atât, încât, în fiecare decembrie, după el se rânduiesc pe insulă tarabele de la marginea drumului și masa de Crăciun: sub coaja roșie și noduroasă, care nu se mănâncă, stă o pulpă albă și translucidă în jurul unui singur sâmbure maro. Dulce, zemos, cu un parfum pe care producătorii de răcoritoare încearcă de zeci de ani să-l imite, fără să-l fi nimerit vreodată.
Numele care explică foarfeca
Cuvântul e chinezesc și a ajuns în franceză prin jurnalele de călătorie portugheze, sub forma lechia; mai interesant decât drumul lui e însă sensul. Una dintre vechile interpretări chinezești citește li-zhi ca "despărțit de ramură", iar poetul Bai Juyi a adăugat în secolul al IX-lea că fructul, odată cules, își schimbă culoarea într-o zi, iar gustul în trei. O însemnare veche de o mie două sute de ani și un fermier cu foarfeca spun același lucru: după ce e cules, litchi-ul nu se mai coace, doar se înnegrește, iar rămurica cu frunze îi mai dă câteva zile. De aceea, în Mauritius nu se vinde la bucată, ci pe ciorchini, iar coaja e singurul termen de valabilitate pe care nu-l poate falsifica nimeni.
Patria litchi-ului este sudul Chinei, unde crește și azi cea mai mare parte a recoltei mondiale. În Mauritius, litchi e un fruct adus de departe, pe care insula îl are în comun cu Insulele Mascarene și cu toată regiunea: Réunion și Madagascar l-au primit în aceeași perioadă și de la aceiași oameni, așa că, măcar de data asta, nimeni de aici nu se ceartă al cui e. Are rude în familia sapindaceelor: fructul neted și maroniu longan, căruia i se spune ochi de dragon, și fructul păros rambutan, al cărui nume înseamnă în malaieză pur și simplu "păr".
Cine a adus litchi pe insulă și cine îl duce Europei de Crăciun
Litchi nu l-au adus în Mauritius chinezii, deși asta ar părea firesc: negustorii chinezi au ajuns pe insulă cu o sută de ani după pom. În 1764 l-a adus aici naturalistul Charpentier de Cossigny, în cadrul campaniei de aclimatizare a intendentului Pierre Poivre, care a plantat pe insulă peste 650 de specii noi de plante - grădina botanică din Pamplemousses, în nordul insulei, e monumentul acestei campanii. Legenda care însoțește litchi-ul încă din China e cu o mie de ani mai veche: concubina Yang Guifei și-ar fi adus fructe proaspete din sud până în capitală prin ștafete de călăreți, iar poeții nu i-au iertat-o niciodată. Istoricii se ceartă și azi din ce provincie veneau fructele; că a fost o extravaganță, au căzut de acord imediat.
Insula exportă sute de tone pe an, iar restul recoltei, de ordinul miilor de tone, îl mănâncă singură. Litchi-ul de Crăciun de pe rafturile europene vine din Madagascar, care deține cam o treime din exportul mondial, și din Réunion; Mauritius își păstrează fructele acasă.
Plase împotriva vulpilor zburătoare și coaja pe post de termen de valabilitate
Plasa de deasupra pomului nu e pusă împotriva grindinei. Litchi-ul copt e iubit de păsări și mai ales de vulpea zburătoare mauritiană, un liliac endemic, iar disputa din jurul ei a împărțit insula în două tabere: fermieri și ecologiști. În 2015, guvernul a ordonat, de dragul recoltei de mango și litchi, sacrificarea a peste treizeci de mii de vulpi zburătoare; ecologiștii au obiectat că nimeni nu numărase ca lumea populația și că o plasă bine întinsă face același lucru fără împușcături. Pomul de sub plasa de țânțari e deci și tehnică agricolă, și poziție politică. Apoi fructele trebuie vândute repede: la o zi-două după recoltare, coaja e încă roșie, după care începe să se înnegrească și, odată cu ea, se schimbă și ce e înăuntru.
Sezonul începe la sfârșitul lui noiembrie și atinge apogeul în decembrie, așa că în Mauritius litchi ține de Crăciun la fel de firesc ca fursecurile de sărbători la noi, în Cehia - doar că se mănâncă afară, la marginea drumului și pe ciorchini. În fața livezilor stau tarabe, în piețele din Port Louis și Curepipe fructele zac grămezi pe frunze, iar în salata cu mango ajung fără multe fasoane. Se cumpără după coajă: roșu aprins și elastic înseamnă azi-dimineață, maroniu înseamnă săptămâna trecută, iar prețul scade cu fiecare kilometru care te desparte de hotelurile pentru turiști. Cehii își amintesc de litchi mai ales din bolul cu sirop pe care în anii '90 îl aducea la desert orice restaurant chinezesc; bila aceea albă era litchi cam în măsura în care piersica din compot e piersică.
Litchi din pom și litchi din lădiță
Am ajuns în livadă în plină recoltare, după ce m-am înțeles cu fermierii locali, și e genul de muncă după care nu te mai miri de preț: foarfeca și ciorchine după ciorchine, sub plasă. Un fruct tăiat cu un minut înainte mi l-au pus direct în mână. Coaja a cedat sub unghie dintr-o singură mișcare, pulpa era mai rece decât aerul și ușor crocantă înainte să-și lase sucul, iar după dulceață a rămas un final acrișor pe care nu-l mai simțisem niciodată la litchi. Nu se compară cu nimic din ce ajunge la noi, în Europa. Litchi-ul cumpărat câteva zile mai târziu avea deja coaja mai închisă, pulpa mai moale și gustul mai plat - tot un litchi bun, doar că se dezobișnuise deja de ramură. Un kilogram costă 150-300 MUR (3-6 EUR); cu cât te îndepărtezi de traseele turistice, cu atât ești mai aproape de limita de jos. Cine vrea să afle ce gust are cu adevărat litchi trebuie să-l prindă înainte să i se înnegrească coaja - iar asta se poate doar acolo unde crește.
Dan Špaňhel
Sunt Dan. Scriu doar despre ce am gustat eu însumi - de la taraba de pe stradă până la steaua Michelin. De dragul mâncării am străbătut jumătate de lume și am gustat tot ce se poate - ba chiar și ce nu se poate.
